O victorie aplaudată

Astăzi se împlinesc 30 de ani de la noaptea magică a echipei Steaua București de la Sevilla din 7 mai 1986 în finala Cupei Campionilor Europeni împotriva echipei spaniole F.C. Barcelona, cea mai prestigioasă competiție la nivelul echipelor de club, un eveniment care nu poate trece neobservat și nu se poate uita așa ușor, mai ales că nu sunt semne că s-ar putea repeta această performanță prea curând.

Da, atunci s-a atins Everestul fotbalului european și asta se întâmplă poate o dată la 100 de ani în cazul echipelor și țărilor cu fotbal mai slab sau mai puțin dezvoltat cum e cazul celui românesc în prezent. Totuși în deceniul al nouălea și până pe la mijlocul celui de al zecelea din secolul trecut echipele românești erau mult mai bine cotate și impuneau respect în Europa datorită performanțelor obținute și care au culminat cu evenimentul de acum exact 30 de ani.

Așa cum am mai scris, într-o altă postare sau comentariu, deceniul de aur al fotbalului românesc s-a întins între anii 1983 și 1996, între semifinala Craiovei Maxima în Cupa U.E.F.A. și ultima calificare mai ușoară a Stelei în grupele Ligii Campionilor în 1996, ani în care nu ne era teamă că echipele românești nu se vor califica în primele tururi și nu vor trece mai departe în primăvara europeană. Acum e o performanță să te califici în grupele Ligii Campionilor sau a Ligii Europa.

Am găsit câteva publicații din care am scanat mai multe pagini cu referire la acest subiect, dintre care cea mai interesantă ar fi cartea lui Helmut Ducadam cu titlul postării, adică „O victorie aplaudată”. Nu am postat întreaga carte, ci paginile care fac referire mai mult la marea victorie din urmă cu 3 decenii. 

Cartea lui Helmut Ducadam fiind scrisă în vara anului 1989 și fiind supusă, desigur, cenzurii are un minus în sensul că nicăieri în cuprinsul ei nu se pomenește numele lui Miodrag Belodedici, unul dintre stâlpii apărării steliste, dar deja la aceea dată, 1989, fotbalistul dezertase în țara vecină, Yugoslavia, unde în 1991 avea să repete performanța cuceririi Cupei Campionilor cu Steau Roșie din Belgrad și era considerat un trădător, la fel ca Pacepa sau Nadia Comăneci puțin mai târziu. Presupun că Steaua nu a jucat finala doar în 10 oameni plus rezervele, iar Belodedici era unul din stâlpii „apărării de fier” a românilor așa cum este descrisă și în comentariile jurnaliștilor străini. Împreună cu Bumbescu la echipa națională jucau același rol important așa cum se vede și într-o imagine postată mai jos. În rest după părerea mea cartea este cel mai bun document-reportaj pe care l-am găsit de la acest cel mai fericit eveniment pentru fotbalul românesc, nu numai pentru suporterii echipei Steaua.

Am găsit și un mic articol despre Belodedici într-o revistă din 1987 înainte ca el să plece din România. Consider că merită și el amintit cumva fiind singurul român dublu câștigător al acestei competiții fie și cu două echipe diferite. Un alt articol se referă la medicul echipei de atunci și care nu apare în cartea lui Ducadam. Alte 3 imagini postate spre sfârșit reprezintă fanioanele de la câteva meciuri din traseul european al Stelei din 1985/1986.

Un comentariu al lui Cristian Țopescu din Almanahul Flacăra din 1987 l-am postat spre sfârșit.